A fost un gest firesc, aproape natural si suficient de superficial ca sa para sincer. Recunosc ca toata dezamagirea mea trecuta a ramas acolo, in trecut, si cu o nervozitate controlata am zambit anticipandu-i miscarea si chiar am apucat sa zic... domnule Presedinte, in semn de salut. Mi-a zambit si mi-a intins mana. Stiti situatiile penibile in care nu-ti sincronizezi miscarile cand urmeaza sa dai mana cu cineva? Chestia aia de nu prinzi cum trebuie mana celuilalt? Eeee de data asta n-a fost cazul :) A fost o strangere perfecta!
